tulceanul din blog

O noua generatie de licentiati in psihologie a intrat cu drepturi depline in randul specialistilor tulceni! Blogul le doreste o cariera plina de realizari!

Felicitari noilor psihologi!

Acesti tineri si cultura lor minunata … Si cand te gandesti ca deja au drept de VOT

Cateva mostre din fascinantele lucrari de BAC 2010

Agripina nu avea decît doi copii, pentru ca al treilea, Paunas, nu mai conteaza, pentru ca tot îl manînca vulturii.

In nuvela “La vulturi” de Gala Galaction, sunt descrise aventurile unei alpiniste curajoase fugarite de turci, si copii ei.

Metoda folosita de Ion pentru a pune mîna pe pamîntul Anei este însarcinarea.

Privind atent plugul vede ca e de fier si privind si mai atent taranul, Arghezi, ca un poet bun ce este, vede ca e de bronz.

Si Stroe Orheianu cînd îl vazu pe Tudor Soimaru zise în gînd: Pe unde o scot, vere?!

Vlaicu-Voda era un functionar model care avea un randament deosebit ca domn.

Este vorba de peripetiile lui Robinson Crusoe dupa ce pleaca din Troia.

In cunoscuta balada “Miorita”, sunt descrise cateva intamplari in care sunt implicate doi criminali, o oaie turnatoare, si un cioban ce socheaza prin prostia lui.

Pentru ca suntem oameni, nu poti sa ceri cainelui din scara blocului sa sufere pentru deceptiile tale.

Capitala SUA este Casa Alba.

În China traieste foarte multa lume care manînca o abundenta de orez, se încheie la gît si-a inventat guma de la capatul creionului.

Sahara se afla asezata pe un nisip uscat, lipsa apei avînd în zona o prezenta statornica.

În padurile Amazoniei traieste o jungla fioroasa.

Lebada moare de cîte ori cînta.

Animalele salbatice traiesc în padurea zoologica.

În caz de accident nu trebuie sa fugi de la locul faptei fiindca
victima, daca nu e lovita fatal, poate retine numarul masinii.

Antarctica este un continent alb din cauza zapezilor care nu se mai topesc odata.

Creierul este un organ oarecum indispensabil capului.

În multe poezii Octavian Goga a scos în evidenta natura si treieratul pe caldura.

Rascoala de la Bobîlna a început pe un deal si s-a terminat în 1438.

Zaharia Stancu a scris un roman descult.
A fost si sef de birou la scriitori.

Rascoala începu spre seara si taranii îsi aprinsera lanternele ca sa vada drumul spre ciocoi.

Cu cît ne apropiem de izbucnirea rascoalei, cu atît taranii stau mai mult în cîrciuma, ca sa faca în ciuda boierului.

Si cînd Petre Petre o vazu pe Nadina dezbracata îl gîdila în talpi.

Descoperirea Americii s-a produs într-un moment de neatentie a pazei de coasta.

Nilul este un fluviu ramas de pe vremea faraonilor.

Soldatul Ionescu avea o misiune importanta: belea ochii la avioane.

La Otopeni erau numai gropi si avioanele le ocoleau si tunarii trageau dupa ele în zig-zag.

Contemporanii lui Eminescu l-au urmarit ca sa-i ghiceasca filozofia si ca sa-i caute nod în papura.

Din lumea satului tîsnesc figuri memorabile ca: pupaza, ciresul si altele care au completat actiunea operei.

Liviu Rebreanu are un mare talent de scriitor de la 300 de pagini în sus.

Si bietul Eminescu, scîrbit de bisnita societatii sale si ca Veronica Micle îi facea fite, intra într-o etapa noua pe care mi-e rusine s-o spun.

Tudor Soimarul era apt de lupta, cu vizita medicala facuta.

Dragu-mi era satul meu si pomul unde lega mama porcul!!! – citat din “Amintirile” lui Creanga.

În versurile: “Ce-ti pasa tie chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul?” poetul ne vorbeste despre aspectul fiintei cu care Luceafarul este în gagicareala si ea îi spune ca nu stie daca va fi al ei sau va fi altul.

Romanul “Rascoala” este conceput de Liviu Rebreanu sferic, pentru ca începe si se termina cu imaginea burtii lui Rogojinaru, care seamana cu o sfera.

La Humulesti Ozana curgea limpede fara prea mari framîntari sociale si politice.

Mos Danila îsi facu rugaciunea catre Dumnezeu dupa ce muri.

Stefan cel Mare a avut o sotie cuminte care sta în palat si îl astepta sa vina de la lupte ca sa puna masa.

Nichita Stanescu a stiut el de ce a pus virgulele si punctele acelea în poezie si nu ma bag eu în ce a facut el.

Legile nescrise ale satului sînt respectate cu strictete de Vitoria, Gheorghita si cîinele lor.

Versul “de la strabunii mei pîna la tine” explica distanta în km, care exista între poet si rudele sale ce traiau undeva la tara .

Danila Prepeleac era tovaras de copilarie cu Ion Creanga si cu el pleca iarna la sanius.

Eminescu se indeparteaza pentru a lumina dorintele celei moarte.

Miron Costin vrea sa ne arate ca este bine ca din cand in cand sa mai deschizi o carte si sa o citesti pentru ca nu face rau.

Citind, se mai dezvolta si omul la creier si acumuleaza materie prima.

Eminescu descrie faptele care se petrec la plural care demonstreaza ca tot timpul sunt mai multi.

Este bine sa mai si citesti, decat sa tai frunza la caini degeaba.

Eminescu este trist pentru ca nu a reusit sa faca nimic in viata lui.

Miron Costin nu foloseste cuvinte de tip gramatical pentru gramatica limbii romane.

Nepoata lui Motoc este furata de oastea leseasca si adusa ca captura.

Poetul îsi asteapta iubita ca împreuna sa cutremure o barca.

Ion Creanga s-a nascut între anii 1887-1889.

Creanga a scris povesti ca: “Cocosul babei”, “Gaina lenesa”, “Punguta cu bani marunti”, “Lupul si capra”.

Nechifor Lipan a avut fericita ocazie de a nu se mai întoarce acasa fiind jefuit de niste oameni invidiosi.

El mergea pe bicicleta cu picioarele goale, bagate în portbagaj.

Ioana îi zise eroului sa-i bage aparatul în priza.

Cînd veni fata, baiatul îi mîngîie pisoiul.

Soldatii îi urmareau pe nemti si, cum îi vedeau ca se urca în avioane, sareau calare pe tunuri si îi urmareau pe tot aeroportul.

Patima s-a pus pe capul oamenilor ca curca pe curcan.

Personajele principale din povestirea “O ora din august” sînt: ofiterul Rosu si avioanele nemtesti.

Pe aeroportul Otopeni se luptau nemtii cu americanii, iar românii trageau, cu succes, cînd în unii, cînd în altii.

Gala Galaction se mai numea si Grigore Pisulescu.

Pe Tudor Soimaru, dorul pentru Magda Orheianu îl tragea jos de pe cal, mai-mai sa pice!

Magda îl iubea pe Tudor Soimaru fara sa stie ca acesta nu stia limbi straine.

În “Amintiri” apare copilaria fericita a puiului de taran Crenguta Ionel.

Ceahlaul este situat sus pe munte.

Mos Danila sta pe vine sa prinda vulturii de pene.

La începutul fiecarei poezii eminesciene sta plantat cîte un tei mai gros sau mai subtire în functie de cîte strofe are poezia.

Cînd eroul muri împuscat de nemti pe cîmp, simti miros de marar si de patrunjel.

Azi, 17 mai, se implinesc patru luni, trei saptamani si doua zile de la instalarea actualului guvern !

Romania, aceeasi soarta cu deznodamantul filmului cu acelasi nume?

Intuneric, dar nu unul negru si fara de culoare…ceva mat, in care poti patrunde cu agerimea ochiului si descoperi cu uimire ca si intunericul are cordoane de lumina. Tot ce trebuie sa faci este sa iti ascuti simturile mai mult decat o faci in mod obisnuit, sa lasi ochiul sa gaseasca ceea ce tu, pana acum, nu ai vrut sa accepti. In imensitatea lui, intunericul ascunde umbre, soapte, povesti de iubire, drame cu rani deschise sau cicatrizate de timp, piteste chipuri demult pierdute sau lasa sa se contureze imaginea idealului tau. Cum ar putea sa se intample asta, daca negrul cel fara de culoare nu ar avea in el ascunsa toata lumina pe care o absoarbe?

Globii oculari se misca cu o viteza ametitoare sub pleoapele obosite de atatea ganduri si clipiri. Nici nu am dat atentie pana acum la cat de obosite trebuie sa fie pleoapele  dupa ce s-au miscat in ritmicitatea lor de mii de ori in cursul unei zile. Si fac acest drum…de jos in sus… de sus in jos… fara sa ne ceara nimic, fara sa ne puna pe noi, posesorii lor sa le recompensam. Sunt atat de expresive, transmit o sumedenie de stari celor care le privesc, sau chiar tie cititorule posesor al lor.  In intunericul gandurilor mele, pleoapele sunt cele care imi aduc lumina, lasandu-ma pe mine mereu in urma lor, protejandu-mi ochii sufletului de angoase, de temeri, formand in spatele lor o lume fascinanta a frumosului si durerii. De ce sa vad in gandurile mele sumbre numai deznadejdea si blocajul? Asta faceam ori de cate ori eram trist, nefiid atent la pleoapele mele care imi spuneau ca, chiar si acolo, in imensitatea neagra a gandurilor triste se afla ceva frumos. Clipeau mereu pe ochii inchisi, cerand parca cu disperare dreptul la lumina. Ma incapatanam sa le ascult, obligandu-le sa ramana lipite si sa se zbata zadarnic in incercarea de a ma ajuta. Le-am lasat sa faca ceea ce isi doreau de atata vreme, le-am dat sansa la care au visat de atat de multe ori, iar acum, mi-au aratat ceea ce eu nu gaseam: cordoane de lumina!

Am ramas mut de uimire. In tristetea ce imi acoperea sufletul si mintea, erau fasii de lumina, ca niste drumuri facute de mesteri priceputi, ce sepuiau prin intuneric. Imi era un pic frica, nu puteam accepta ca in negura de pana atunci exista asa ceva. Am stat clipe in sir privindu-le, si ducand o lupta teribila intre curiozitatea de a pasi pe ele si anxietatea descoperirii lor. Mi-am luat sufletul, l-am impachetat cu grija, l-am asezat in palma gandurilor mele si am pasit pe prima fasie ce s-a asternut in fata mea. Acest prim pas a fost cel mai greu, l-am simtit ca si cum as fi purtat bocanci de plumb, piciorul meu refuza sa faca pasul, alimentandu-mi si mai mult teama descoperirii. Ma uitam la acel inceput de drum si in acelasi timp ochii mei cautau cu disperare glasul care sa ma indemne sa am curajul sa pasesc. Deodata, in palma stransa cu putere, ceva cald si cu voce soptita m-a ajutat. Era pachetelul cu sufletul meu, de care uitasem ca l-am asezat acolo. A fost suficient pentru ca drumul sa inceapa. Galeria de lumina se deschidea odata cu palma mea. Am lasat degetele sa se relaxeze…Pleoapele mele nu mai faceau drumul obisnuit, au ramas deschise, nu mai simteau nevoia de a se misca. Am realizat atunci ca nu e nimic in neregula cu ele, ci doar ma ajutau sa nu pierd nici cel mai mic amanunt din ce se intampla in fata mea, cu mine, cu gandurile mele, cu sufletul meu.

Calatoria mea a inceput, iar jurnalul acesteia deja si-a scris primele pagini, explorand culoarele de lumina din intunericul apasator al gandurilor grele.  My soul… the Final Frontier. These are the voyages of my eyes. My mission: to explore strange new interior worlds; to seek out new lights; to boldly go where no I has gone before.

Eu si cu mine, incercam impreuna sa ne intelegem. Eu si cu mine avem atat de multe lucruri opuse. Eu si cu mine privim aceeasi lume, impartim aceleasi arome, si tot eu si cu mine le vedem atat de diferit. Fericirea paseste sfioasa printre colturile ascutite, continuand firul intinerariului stabilit de atata amar de vreme. Ea e mereu increzatoare, e optimista chiar si in ciuda zgarieturilor, a ranilor ce le poarta pe trupul ei firav, continuand sa paseasca cu aceeasi delicata apasare pe serpuitul drum al gadurilor catre suflet. O privesc adesea, eu si cu mine, cum se apropie de inaltimea visului, pentru ca mai apoi sa coboare ca o naluca, alunecand spre valea somnoroasa si apasator de linistita a departarilor.

De cate ori o privesc, eu, e mereu aceeasi fata cu chipul de copil frumos, delicata si dragalasa, purtand pe umerii ei firavi iubirea pe care nici universul nu ar putea sa o cuprinda. Pasii ei sunt ca si notele unei melodi ce iti incanta sufletul, ca degetele unui mare pianist care isi mangaie claviatura stiind ca daca ar apasa mai cu putere ar strica ecoul mirific al sifoniei sunetelor. In dimineata drumului ei, firul plin de roua se inclina pentru a-i lasa pe talpi picurii ce ii alina oboseala si ii aduce prospetimea de care sunt mereu atat de uimit. Lumina calda a zilelor cu doua dimineti ce scalda chipul si trupul ei se rasfrange in toate culorile ce o formeaza. De asta e totul atat de colorat si plin de viata in jurul ei, de asta chiar si vantul rece asa cum e gerul baltilor inghetate formeaza in jurul ei oglinda in care fericirea are un chip…chipul tau!

De cate ori o privesc, mine, simt cum durerea poverii departarilor patrunde in sufletul meu. Ar trebui sa ma simt trist, sa ma retrag undeva adanc si sa nu las greutatea sa ma poata strivi…dar nu fac asta, pentru ca stiu ca acea povara e a iubirii pierdute, regasite si ce va veni. E ca si cum fugeam mereu pe mal pentru a picta stiind ca se va strege…insa acum nu o sa mai fac asta, chiar daca e atat de dureros sa privesc cum fericirea sufera in drumul ei…o voi privi asa cum o priveste si o va privi mereu eu. Am realizat ca eu o percepea mult mai profund ca mine. A stiut mereu ca va avea acelasi suflet frumos, curat si sincer, pe care numai fericirea mea…da ea… chipul tau o are!

Stire: ” Iranul a lansat cu succes o racheta in spatiu. Fara astronaut, dar cu un sobolan, doua broaste testoase si niste rame”

E, cu asta m-au dat pe spate. Dupa celebra lansare de catre rusi a unui caine, a unor maimute de catre americani, a pasului mic pentru om dar important pentru omenire, cucerirea spatiului continua…si nu oricum, ci cu niste rame special alese si antrenate 

Comentariile mele sunt de prisos, dar nu pot sa trec cu vederea posibila intalnire de gradul 3 dintre E.T. si acele rame ( broscutele s-ar descurca mai bine cred, iar sobolanul va fi in siguranta atat timp cat E.T. nu va fi insotit “de spatial cat”. Va las pe voi sa va imaginati scena

O intrebare grea, atat pentru barbati cat mai ales pentru femei! Nu sunt un expert in moda si nu as putea spune ca, colectia mea de haine urmeaza trendul momentului, iar cateodata ma felicit ca nu sunt in pas cu moda Daca deschid vre-o revista de specialitate sau ma uit pe vre-un canal dedicat modei, nici nu prea am ce sa aleg din oferta prezentata barbatilor. La d-ne sau d-re treaba sta insa altfel. Insa de ceva ani buni ma uit doar sa vad femeia si nu haina. O, nu e vorba ca ochii mei cauta cu disperare partile neacoperite ale manechinelor, pe care fie vorba intre noi le apreciem mai mult decat haina, ci pentru ca in ultima vreme trendul pentru a deveni manechin este strans legat de anorexie. Cu cat d-ra este mai slaba, cu atat e mai apreciata!

Cand ochiul meu critic priveste la cum sunt imbracati manechinii, in 98% din cazuri in mintea mea se naste urmatoarea fraza: Doamne, ori am imbatranit prea devreme, ori cei care creeaza costumele acelea ar trebui sa urmeze o forma de terapie!

Sunt un fan al filmelor SF, si daca e sa iau de bune scenariile respective, peste cateva zeci de ani toti o sa umblam imbracati la fel: un costum dintr-o bucata, de culoare gri sau argintiu, din care singurele parti ce vor miji din tinuta vor fi: mainile ( mai exact palmele) si capul. Costumatia va fi obligatoriu “pe corp” -  ceea ce ma face sa cred ca ori va fi la moda erectia, ori barbatii nu o vor mai avea.

Dar revenind in “zilele noastre”, mi-am amintit de geaca mea de piele pe care mi-am luat-o la un moment dat pentru ca se purta la vremea respectiva. Wow ce mandru mai eram de achizitie, ca vorba aia, cunosc niste persoane care atunci cand isi iau ceva nou sunt in stare sa si doarma cu haina respectiva O purtam aproape zilnic, netinand cont de vreme, iar inevitabilul s-a produs intr-o zi ploioasa! Dupa ce am “poposit” vre-o 2-3 ceasuri intr-o ploaie torentiala, surpriza mi-a fost mare nu pentru ca nu am racit, ci pentru ca geaca mea atat de trendy s-a facut praf. Nu inteleg, animalul din pielea caruia mi-a fost confectionata haina nu a stat niciodata in ploaie?  Era sensibil la apa? Stapanul lui nu l-a spalat niciodata? Hmmm, macar am invatat ceva, iar acu, cand cumpar o haina, cer si manualul de utilizare

Fiecare cifra are o semnificatie aparte si o vibratie proprie, care ne influenteaza in mod subtil personalitatea si viata.

Pentru cei interesati de previziuni, statistici, astral … in cele ce urmeaza puteti citi despre semnificatia si “puterea” zilei de nastere asupra destinului:

Continue reading

Oare cum e sa pictezi…dar nu pe o panza, nu pe o foaie, nu pe sticla…ci pe nisip, exact acolo unde apa il spala la intervale atat de regulate de timp incat si ceasul atomic traieste gelozia preciziei.  Imi amintesc ca am desenat candva, am scris candva … exact in locul ala, iar tot ce faceam se stergea, iar cu toate ca stiam ca asta se va intampla…continuam sa trasez linii, cercuri, cuvinte, inimi… traind fara sa stiu o drama contemporana a unui mit vechi

Inchid ochii pentru o clipa si vizualizez culorile cu care as picta, albastrul e prima culoare pe paleta gandurilor mele, dar fruntea mea se incrunta, gandul ca nisipul pictat cu albastru s-ar confunda cu marea… nu-i nimic, aleg rosu, o da, rosuuuu, ce contrast puternic, ca si cand catedrala sufletelor curate ar fi trezita de clopotul ruginit al unui schit parasit.  Rosu pe nisip, dar nu acel rosu al rubinului…acel rosu al soarelui puternic la asfintit,  cand mintea cauta cu disperare drumul ratacit in timpul zilei catre sufletul ce pune stapanire noaptea pe noi.

Ceva imi spune ca daca as adauga un pic de verde as strica totul, si gandul meu rataceste in cerc, blocat de rosu.  Am atat de multe culori pe paleta, oare ce sa folosesc? Valul se apropie…iar panza mea se spala…ramane iar nisipul…hmmm si toate acele ganduri? au fost doar intre doua valuri…

Mi-am demonstrat ca pot sa pictez, n-am reusit sa termin pentru ca valul a fost de vina, a fost prea rapid, nu m-a lasat sa aleg a doua culoare, eu stiam deja ce trebuie sa fac, si chiar si-o clipa ar fi fost suficienta sa definitivez, dar am realizat asta abia acum, cand valul deja a spalat panza.  Mi-e ciuda ca stiam ce trebuie sa fac si nu am facut, mi-e ciuda ca mi-am alimentat sufletul atata timp cu ideea mintii ca eu nu pot picta, sau mai bine zis ca cei ce vor privi nisipul vor rade de ce am desenat, poate tocmai de asta mi-am ales mereu nisipul de la mal,  stiind si sperand ca valul va trece cuminte, facandu-i in ciuda timpului si protejandu-ma de rasul rautacios al privitorului.

Cand voi picta data viitoare, voi alege nisipul cu un pas mai incolo de mal, in amurgul in care mintea a gasit deja drumul spre suflet… devenind, cu voia mea un Mester Manole contemporan

Azi se implinesc 160 ani de la nasterea poetului Mihai Eminescu

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braț încet s-o culci,
Lăsînd pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…

(Dorință)

Daca ai un vers, o strofa, o poezie care iti place…impartaseste-o cu noi